MONOGRAFIA COMUNEI MALINI, JUD. SUCEAVA

I.                   CADRUL  NATURAL

Aşezare geografică. Limitele

    

          Comuna Mălini este dispusă, din punct de vedere geografic, în partea central-sudică a judeţului Suceava, la hotarul cu judeţul Neamţ, ocupând în întregime bazinul Suha Mare ce aparţine bazinului hidrografic al râului Moldova situat pe partea dreaptă în cursul mijlociu al acestuia.

           Faţă de municipiu Suceava, centrul administrativ al judeţului, teritoriul de referinţă,  se află la cca. 45 km sud-vest iar de oraşul Fălticeni, vechea reşedinţă de judeţ, la 20 km sud-vest. Cele două centre sunt legate de DN 2/E 85. In comuna Mălini se poate ajunge pe drumul judeţean 209B, ce asigură legătura peste Pasul Stânişoara(1250m) cu comuna Borca(50 km), iar prin DJ 209A cu comuna Slatina.

            Comuna are următoarele vecinătăţi: la nord comunele Slatina şi Valea Moldovei; la est comunele Cornul Luncii şi Râşca; la sud comuna Pipirig (jud. Neamţ); la sud-vest comuna Borca (jud. Neamţ); la vest comuna Stulpicani.

          In acest perimetru, comuna Mălini ocupă o suprafaţă de 154 km 2 şi un număr de 7206 locuitori. Aşezarea are o formă alungită pe direcţia est-vest, de aproximativ  30 km iar lăţimea oscilează între 5 km pe extrema vestică si 3 km pe extrema estică. Valea Suha-Mare, tot mai largă spre confluenţa cu râul Moldova este mărginită de culmi mai domoale şi mai rotunjite în aval, care  devin din ce în ce mai semeţe în amonte, formând două “obcini” ce însoţesc deoparte şi de alta valea râului Suha- Mare.                                                                                                                                       Pe terasele dispuse în evantai şi mai dezvoltate pe cursul mijlociu si inferior al Suhei,se înşiruie unul după altul satele Mălini, Poiana Mărului, şi Văleni-Stânişoara.                                                                                                                                              Satul Pâraie este situat în cea mai mare parte pe interfluviul Suha-Mare – Suha-Mică şi pe terasele mijlocii ale râului Moldova.  Altitudinea maximă este situată în vârful Piatra lui Iepure (1447 m), iar cea minimă la confluenţa Suhei-Mari cu Moldova (420 m).                                                             

Localitatea se înscrie în rândul aşezărilor de munte , alungite, de tip vale.   

            Comuna Mălini se suprapune peste zona de contact a Podişului Moldovei cu Munţii Stânişoarei, respectiv Subcarpaţii Moldovei.

          Datorită acestei aşezări, amintite anterior, schimburile in produse specifice zonei, au favorizat intr-o mare măsură dezvoltarea economică a comunei. Astfel Subcarpaţii au furnizat materialul lemnos şi produsele alimentare, pe când podişul a participat cu produsele cerealiere, şi legumicole.                                      

Situată la zona de contact deal-munte, comuna Mălini dispune de un cadru natural deosebit de bogat şi variat, propice pentru dezvoltarea localităţii cât şi pentru desfăşurarea unor activităţi economico-sociale şi chiar turistice.                                  In ultima perioadă dezvoltarea turistică a luat amploare, după ce în satul Văleni-Stănişoara au fost construite mai multe pensiuni şi o pârtie de schi.                                                                           

In centrul comunei se află casa-muzeu Nicolae-Labiş şi un monument ridicat în cinstea eroilor care au luptat în Războiul de Independenţă (1877-1878) şi Războiul pentru reântregirea naţională (1916-1918). Un alt monument a fost ridicat în satul Poiana Mărului  tot în cinstea eroilor din primul război mondial şi un cimitir al eroilor celui de-al II-lea război mondial, situat la poalele munţilor Stânişoara.

Date geofizice

          Teritoriul comunei este situat în zona de contact a celor două mari unităţi de relief. Carpaţii Orientali şi Podişul Moldovei.

          Sub aspectul geologic comuna Mălini se dezvoltă în cea mai mare parte pe orogenul carpatic, respectiv Culmea Munţilor Stânişoarei, molasa pericarpatică şi limita vestică a Platformei Moldoveneşti acoperită cu depozite cuaternare.

         Sub acest aspect se poate vorbi de două formaţiuni distincte:

1.      Formaţiunea cutată a flişului extern carpatic şi a Miocenului subcarpatic ce ocupă sectorul superior şi mijlociu.

2.      Formaţiunea sarmatică, necutată, de platformă, cu structură monoclinală, acoperită de molasa pericarpatică şi de depozitele cuaternare de terasă, situată în sectorul estic la confluenţa dintre râul Suha Mare cu râul Moldova.

Principala bogăţie minerală o constituie piatra de construcţie (gresii,

prundişuri, nisipuri, argile) exploatate local.

         Comuna este situată din punct de vedere geografic în bazinul hidrografic Suha Mare ce aparţine munţilor Stânişoarei, munţi joşi aflaţi la zona de contact cu Podişul Sucevei, între care se interpune sectorul subcarpatic.

          Pornind din partea mediană,de sub vârful Piatra lui Iepure (1447 m) râul Suha Mare taie transversal versantul estic al acestor munţi, formând împreună cu bazinele vecine (Suha Bucovineană Suha Mică şi Râşca), două culmi aproape paralele denumite ,,Obcine’’ şi care descresc deasemenea ca altitudine cu cât ne apropiem de confluenţa cu râul Moldova.

            Eroziunea fluvială precum şi structura litologică pun în evidenţă forme  mai semeţe, în ansamblu, denumite ,,măgură’’, ,,bâtcă’’ care devin tot  mai domoale, în aval, şi mai uşor accesibile şi cărora localnicii le spun : , ‘’plai ‘’, ,,picior’’.

            Acolo unde roca din substrat apare la zi, formele de relief sunt mai semeţe. Astfel se disting prin altitudini mari : Piatra lui Iepure – 1447 m., Poiana Lungă-1340m. Muncelu – 1308 m., Măgura – 1208 m., Dohotaru – 1190 m., Bursunaru – 1010 m., Baicu – 967 m., Răchitiş – 711 m.

            Altitudinea minimă este de 420 m. şi se află la confluenţa râului Suha Mare cu râul Moldova. Altitudinea medie a reliefului este în jur de 700 m.

            Inclinarea medie a versanţilor este în jur de 15 grade, mai mare în vest şi tot mai redusă în partea de est.

            Eroziunea torenţială şi fluvială, favorizată de roca moale a creat văi adânci, dispuse perpendicular faţă de axul principal al râului, cu versanţi puternic înclinaţi, unde pe alocuri şi datorită defrişării au accelerat procesele de versant. (ex. Pârâul

                                                           

Humăriei, pârâul Dohotarul, Dealul Luna, Plaiu Bătrân, Coasta Suhei, etc.

            Sectorul piemontan al Mălinilor este considerat ca făcând parte din zona subcarpatică pus în evidenţă de pârâul Răchitiş şi de Bâtca Răchitişului (711 m) dezvoltat pe două planuri – unul superior, văluit, deluros, ca o tivitură a munţilor şi altul inferior, plat, etajat de terase si lunca respectiv,culuarul Moldovei.

              Pe suprafaţa comunei Mălini distingem din punct de vedere genetic mai multe tipuri de relief:                                                                                                                 1. relief structural, care este dat de litologie, dar şi de structura în pânze de şariaj. Acolo unde roca e mai dură(stradele de Audia) formele de relief sunt mai semeţe;                                                                                                                                          2. relief sculptural –creat de fluvio-denudatie, este mai bine pus in evidenţă: interf luviile, versanţii şi văile;                                                                                                                    3. relieful de acumulare este reprezentat prin şesuri aluvionare, terase, glacişerie şi conuri de dejecţie.

Condiţiile climatice

            Din punct de vedere climatic comuna Mălini se încadrează sectorului cu influenţe baltice, specific Obcinilor Bucovinei şi părţii de nord a Munţilor Stânişoarei.

            Factorii care determină climatul în această zonă sunt: poziţia geografică, relieful şi circulaţia maselor de aer.

            Relieful influenţează prin altitudine şi expunerea versanţilor. In partea de Nord –Est, la confluenţa râului Suha Mare cu râul Moldova temperaturile medii sunt mai ridicate, iar cu cât ne apropriem de culmea Stânişoarei ele scad.

            Orientarea văii dea lungul căreia se întinde comuna pe direcţia NE-SV favorizează pătrunderea curenţilor de aer.

            In general, clima se caracterizează prin ierni lungi şi reci, primăveri ploioase şi veri răcoroase.

            Temperatura aerului în cadrul suprafeţei comunei este cuprinsă între izotermele de 6 – 8 grade C. Temperatura medie a lunii ianuarie variază între -7 grade C pe culmea Stânişoarei şi -4 grade C în Lunca Moldovei, iar a lunii iulie de +17 - +19 grade C.

            Umezeala relativă a aerului este mai mare iarna şi primăvara şi mai scăzută vara. Media anuală a umidităţii aerului este  -80%.

            Nebulozitatea medie anuală este în jur de 6 zecimi; înregistrându-se variaţii diurne şi anuale. Numărul zilelor senine este în medie de 40 pe an, cele cu cer acoperit fiind de 120. In timpul anului nebulozitatea atinge valoarea maximă în lunile decembrie şi aprilie, iar valoarea minimă în august şi septembrie.

            Cantitatea medie de precipitaţii pe suprafaţa comunei este în jurul valorii de 800 mm/an. Valoarea medie a precipitaţiilor creşte de la confluenţa Suhei Mari cu Moldova, spre izvoare pe culmea Stânişoarei ele depăşind 900 mm/an.

            Regimul precipitaţiilor conoaşte un maxim în luna iunie şi două minime: unul în octombrie şi unul în februarie.

Vara se produc ploi torenţiale însoţite de grindină care pot provoca pagube culturilor.

            Primile zăpezi apar deseori destul de timpuriu în lunile octombrie-noiembrie, urmate de îngheţuri temporare, în timp ce ultimele zăpezi pot cădea chiar şi în luna  mai (1976, 1991).

            Vănturile dominante cu cea mai mare frecvenţă în cursul anului aparţin sectorului nordic.

            Favorizate prin orientarea văii Suha Mare, aceste vânturi se canalizează pe direcţia V-E.

            Vitezele medii ale vânturilor sunt relativ reduse, datorită obstacolelor reprezentate de culmile muntoase şi de pădure, atingând valori de până la 4 m/sec.Viteza maximă a fost înregistrată în anul 1969 de peste 30 m/sec. când vântul a doborât pădurea ce acoperea versanţii nordici a masivului Răchitiş, Ciungi etc., aflaţi mai expuşi vântului.

            In timpul iernii se înregistrează şi fenomenul de viscol ca urmare a pătrunderilor maselor de aer din sectorul NE. Primăvara se simte efectul fohn iar vara apare briza de vale.

Hidrografia zonei

            Teritoriul comunei Mălini este brăzdat de la vest la est de râul Suha Mare ce izvorăşte din culmea principală a Munţilor Stânişoarei. Acesta ia naştere la confluenţa pâraielor Nemţişor cu Valea Colibei având o lungime de 29 km cu o diferenţă de nivel de aproximativ 300 m. şi suprafaţa bazinului hidrografic de 128 km 2.

Principalii afluenţi ai acestui râu sunt: pârâul Pâdureţ ce asigură o trecere relativ uşoară spre comuna Pipirig din jud. Neamţ, pârâul Pojorâta, pârâul Primataru, pârâul Bursunaru, pârâul Pietroasa, pârâul Slătioara, pârâul Mălaiu, aflate pe partea dreaptă şi pârâul Dohotaru, pârâul Petronca, pârâul Frasin, pârâul Celaru. pârâul Plai Bătrân, pârâul Fântânele, pârâul Boicu şi pârâul Răchitiş situate pe partea stângă.

Sursa principală de alimentaţie este superficială (pluvionivală),cea subterană fiind moderată,ceea ce conferă majorităţii pâraielor un caracter torenţial. Insăşi Suha Mare in perioadele secetoase de vară îşi pierde apele în cursul inferior,în propriile aluviuni. De aici şi denumirea de Suha = râu sec. In anii ploioşi şi la topirea bruscă a zăpezii se produc creşteri mari de debit, provocând inundaţii.

Debitul mediu este de 0,30 m.c./sec. Lăţimea albiei minime este de 3-4 m în timp ce albia majoră mai îngustă în dreptul conuriloe de dejecţie poate atinge 300-400 m şi chiar mai mult în cursul inferior, formând o luncă tapitată de pietrişuri căreia localniciiîi spun ,,prund”.

Potenţialul energetic al acestui râu a permis încă din trecut să fie amplasate mai multe mori, pive şi herăstraie. In prezent funcţionează patru hidrocentrale, iar albia râului a fost regularizată, diminuându-se substanţial inundaţiile.

Datorită precipitaţiilor relativ bogate şi a permiabilităţilor rocilor din sectorul traversat de râul Suha Mare, apele subterane asigură necesarul de apă a locuitorilor şi chiar un oarecare surplus pentru consumul agricol sau industrial.

Sursele de apă sunt utilizate înprezent numai pentru alimentarea

cuapăpotabilă şi menajerăa gospodăriilor populaţiei şi aanimalelor, cât şi la punerea în funcţiune a celor 4 microhidrocentrale situate pe cursul râului.

Vegetaţia şi fauna

            Sub aspectul biogeografic comuna Mălini este încadrată în bazinul Suha Mare din provincia est-carpatică; sub provincia Carpaţii Orientali, districtul Obcinile Bucovinei şi a Munţilor Stânişoarei ce se caracterizează prin pădurile de amestec ( molid, brad, fag, stejar).

            Suprafaţa comunei este ocupată în cea mai mare parte de pădure, uşor etajată de-a lungul văii şi pe versanţi: păduri de plop (plantaţii pentru protejarea luncii Moldovei), păduri de stejar, păduri amestecate de brad şi fag, urmează pădurile de molid, iar pe culmea Stânişoarei vegetaţia subalpină.                            Se poate observa că versantul stăng al văii,cu expunere sudică este ocupat în mai mare măsură de fag, element termofil , pe când versantul  drept este dominat de conifere.                                                                                                                              Foioasele, reprezentate prin Fagus silvatica, Carpenus betulis, Fraxinus, mesteacăn, paltinul de munte, ulmul, arinul, popul şi salcia, apar sub formă de păduri compacte şi omogene, precun şi în amestec cu răşinoasele dominate de brad (Abies alba), molid (Picera excelsa) şi pin (Pinus silvatica). Cu totul accidental apare tisa.                                                                                                                                     In zona dealului Mieluşoaia, spre confluenţa râului Suha Mare cu râul Moldova se dezvoltă o pădure de stejar.                                                                            Speciile de arbuşti sunt variate : alunul (Corillus arvellorea), sângerul (Cornus sanguineea), măceşul (Rosa canina), lemnul câinesc (Ligustrum vulgarae), păducelul (Crategus monogania) ş.a. ce ocupă suprafeţe restrânse de-a lungul văii Suhei Mari sau pe unii versanţi.                                                                                         Pajiştile ocupă cca 30% din suprafaţa comunei fiind formate din numeroase  specii de ierburi şi graminee.                                                                                                       Valoarea furajeră apajiştilor este bună datorită procentului mare de graminee şi leguminoase, ceea ce explică şi existenţa unui sector zootehnic bine dezvoltat.                                                                                                                                Făneţele şi pajiştile de pe raza comunei Mălini cuprind şi  un mare număr de plante medicinale insuficient valorificate însă, iar dintre ciupercile de pădure menţonăm: ghebele (Amillaria  mellea),  hribii (Boletus aereus) şi gălbiorii (Catharellus cibarius).                                                                                                                 Dintre speciile rare apare tisa (Taxus bacata) şi papucul doamnei (Cypripedium caleeolus). In covorul subalpin apare afinul, merişorul precum şi jneapănul, iar în parchetele forestiere, zmeurul şi murul. Fauna este variată şi destul de bogată. Cele mai reprezentative specii de mamifere sunt: ursul brun (Ursus artcos), lupul (Canis lupus), râsul(Lenx Linx), jderul (Martes martes), vulpea (Canis vulpes), mistreţul (Sus scrofa), cerbul

carpatin (Cervus elaphus), căpriorul (Capreola capreola), iepurele. Dintre păsări amintim: uliul, păsărarul, bufniţa, cioara, vrabia, sticletul,ciocănitoarea, gaiţa, precum şi păsările călătoare.

Fauna piscicolă, tot mai rar în ultima vreme ca urmare a braconajului, a exploatărilor forestiere şi a poluării lucrărilor de foraj petrolier, este alcătuită din păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), mreana (barbus), cleanul (Leuciscus cephalus), boişteanul (Phoxinus Phoxinus), racul – mai izolat, porcuşorul, iar la “apele mari” de la începutul verii, din râul Moldova urcă scobarul (Chondostroma nasus).

Incercarea organizării unei păstrăvării în cursul superior al bazinului nu a dat rezultatele scontate fiind abandonată.Dintre speciile mai rare amintim: cocoşul de munte (Tetrao urogalus) şi solomâzdra carpatică (Titrurus montandoni).

Fondul de vânătoare este destul de dezvoltat atât ca întindere cât şi ca efective de animale. Pentru ocrotirea vânatului s-au instalat hrănitori, alimentate iarna cu fân recoltat din pajiştile forestiere.                                                                                                                                                                              

Solurile şi valorificarea lor

Din punct de vedere pedogeografic comuna Mălini este încadrată în domeniul cambisolurilor, spadosolurilor şi umbrisolurilor etajate pe verticală, sub domeniul sol brum, acid, brune ferii aviale asociate cu soluri brune eumezubazice caracteristice munţilor mijlocii Districtul Ob. Bucovinei. La acestea adăugându-se şi argiluvisolurilor (sol. Brune luvice şi luvisoluri albice). Solurile peste care  se întinde comuna Mălini au în general o fertilitate situată la limita inferioară a culturilor agricole fiind în general favorabile culturile cartofului, plantelor de nutreţ, sfeclă furajeră dar mai ales fâneţelor păşunelor precum şi pentru dezvoltarea vegetaţiei forestiere. Sub acest aspect sectorul zootehnic şi forestier întruneşte condiţii pedologice favorabile.

Pentru fertilizarea solurilor arabile şi nu numai, sunt necesare administrarea de îngrăşăminte chimice şi minerale, precum şi de amendamente calcaroase, în vederea neutralizării reacţiei acide a solurilor.

Populaţia

După cum am amintitmai sus, comuna Mălini se suprapune peste bazinul hodrografic Suha Mare ce pătrunde ca un golf înspre munte. Această poziţie geografică a uşurat comunicarea (legătura) între valea Moldovei şi valea Bistriţei, prin pasul Stânişoara situat la altitudinea de 1235 m. Apropierea de comuna Baia – prima capitală a Moldovei medievale şi vecinătatea cu mănăstirea Slatina – ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, sunt câteva argumente în favoarea locuirii din timpuri străvechi a acestei zone.           

De-a lungul timpului populaţia a evoluat în mod diferit, fiind direct influenţată de particularităţile istorico-geografice ale zonei. Până la recensământul din anul 1912 nu se deţin date sigure privind numărul şi evoluţia populaţiei de pe teritoriul actual al comunei. Din informaţiile estimative se pot face aprecieri că în perioada secolelor XVI-XVIII, populaţia satelor din bazinul Suha Mare era mai numeroasă decât a bazinului Suha Mică,  dar mai puţin numeroasă faţă de cea a bazinului Râşca.

Pentru secolul al XIX-lea nu se poate stabili cu exactitate numărul locuitorilor deoarece documentele din acel timp aveau numai un caracter fiscal şi ţineau evidenţa doar a gospodăriilor nu şi a locuitorilor.

Incepând cu secolul al XX-lea există informaţii sigure în ce priveşte numărul şi evoluţia populaţiei de pe raza actualei comune. Prima informaţie o avem din Marele Dicţionar Geografic al României din 1903, când localitatea Mălini avea un număr de 3468 locuitori.

La recensământul populaţiei din anul 1912 au fost înregistraţi în această localitate 4067 locuitori. De la această dată şi până în prezent populaţia comunei Mălini a evoluat continuu atingând valoarea cea mai mare în anul 1977 când au fost înregistraţi 7101 locuitori, după care urmează o uşoară scădere. La recesământul din anul 1992 au fost înregistraţi 7206 locuitori.

Scăderea numerică a populaţiei din ultima perioadă (1977- prezent) se datoreşte în principal plecărilor tinerilor în străinătate pentru căutarea  unui loc de muncă, precum şi a scăderii natalităţii.

Deşi natalitatea este scăzută ea se menţine superioară mediei pe ţară şi judeţ ca urmare a păstrării tradiţiilor puternic implementate în această zonă montană.

Densitatea medie a populaţiei la nivelul comunei este de 45,6 loc./km2, foarte mică comparativ cu media judeţului care aste de 74,5loc /km2 sau a ţării care este de 97 loc./km2 şi se datorează faptului că aproape 2/3 din suprafaţa comunei este acoperită de păduri. Raportată la suprafaţa agricolă densitatea medie este de aproximativ 150 loc./km2.

                         II       REPERE  IN  TIMP

Originea şi evoluţia aşezărilor

Primele menţiuni documentare asupra aşezărilor care formează în prezent comuna Mălini datează din perioada secolelor XV-XVI, dar se poate afirma cu certitudine că vechimea lor este mult mai mare deoarece, de regulă, în documentele medievale menţiunea lor apare atunci când ele fac obiectul unor tranzacţii (vânzări, cumpărări, danii, schimburi, confirmări de proprietate etc.).

Cea mai veche aşezare menţionată documentar din această zonă datează din anul 1438 şi se referă la satul Todireşti situat pe terasa inferioară  a râului Moldova între bazinul Suha Mare şi bazinul Suha Mică. Satul Todireşti a dispărul în urma unor calamităţi naturale (incendiu,- după unii, inundaţii – după alţii), locuitorii lui retrăgându-se, parte dintre ei pe interfluviul  Moldova – Suha mare unde vor pune bazele satelor Mălini şi Pâraie – alţii în amonte pe Valea Suha Mică unde vor pune bazele localităţii Găineşti. Pe baza recunoaşterilor de suprafaţă s-a putut stabili că vetrele satelor cuprindeau terasele superioare şi valea râului Suha Mare, ocupate cu păduri şi păşuni, asigurând locuitorilor atât existenţa cât şi adăpostirea în faţa vitregiilor naturii dar şi a vicisitudinilor vieţii.

In prezent comunei Mălini îi aparţin satele: Mălini, Pâraie, Poiana Mărului, Văleni-Stânişoara, Iesle.

           

Satul Mălini- este aşezat pe cursul inferior al Suhei mari, urmărind terasa de 10 m a râului.

Mălinii îşi trage numele de la pădurea de mălini (arbori ce se regăsesc astăzi sporadic) lângă care s-ar fi mutat locuitorii satului Todireşti în urma distrugerii aşezării.

Intr-un hrisov de-a lui Stefan cel Mare, datat la 15 septembrie 1498, este menţionat satul Mălini, ier un an mai târziu: “Stefan cel Mare confirmă lui Juri, culcerul de arie, a treia parte din satele Băişeşti şi Mălini lui Oană Băişescu”.

Din alt document aflăm că la 21 martie 1551 “Iliaş Rareş, întăreşte Mănăstirii Voroneţ întreg sat Mălini”. In 1561 domnitorul Alexandru Lăpuşneanu donează Mănăstirii Slatina satul Mălini, luat împreună cu satele Drăceni şi Găineşti de la mitropolitul Grigore, rămânând sub administrarea acesteia până în anul 1863 când are loc secularizarea averilor mănăstireşti.

La 1791, Mălinii, dădea mănăstirii Slatina 248 lei plata boierescului, iar în anul 1792 suma se ridica la 303 lei şi 30 bani, la care se adăuga şi dijma fânului.

In anul 1820 satul Mălini număra 227 locuitori pirnici, iar la 1821 aceeaşi locuitori trăiesc clipe de groază la trecerea eteriştilor şi turcilor, spre şi dinspre mănăstirea Slatina.

Prin legea din 1864, Mălinii împreună cu satele din văile Suha Mare, Suha Mică şi Săscuţa, respectiv Dolia, Păiseni, Suha şi Văleni-Stânişoara, formau o singură comună numărând circa 3500 locuitori, fiind mai apoi cedată domeniilor coroanei.

In anul 1865 ia fiinţă o şcoala primară, având lăcaş propriu începând cu anul 1875, iar în anul 1866 se înfiinţează la Mălini oficiul poştal rural.

In anul 1907 locuitorii cărăuşi din Mălini cer mărirea sumelor pentru transportul de material lemnos la Fălticeni (cărăuşie), de la 3 la 4 lei de metru cub.

La recensământul populaţiei din 19 decembrie 1912, satul Mălini număra 224 clădiri locuite şi 17 nelocuite, 231 menageri, 950 locuitori, din care 456 bărbaţi şi 494 femei şi o bancă populară.

Intre anii 1923-1932 funcţionează aici o şcoală de meserii cu secţii de tămplărie, rotărie şi fierărie, iar din anul 1931 ia fiinţă spitalul, prin mutarea celeui de la mănăstirea Slatina.

La recensământul populaţiei din 1930 menţiona pentru Mălini 1004 locuitori (467 bărbaţi şi 337 femei), iar cel din anul 1956, 1189 locuitori (622 bărbaţi şi 567 femei).

După momentul 23 august 1944 la Mălini cade în luptă cu trupele germane aflate in retragere primul ofiţer român căpitanul V. Teodoreanu, “eroul de la Mălini”.

In anul 1961, în partea sudică a satului pe malul Suhei Mari au fost stabilite 15 familii de ţigani căldărari, restabiliţi în anul 1959 în comuna Cornu Luncii. In 1963 are loc inaugurarea casei memoriale “Nicolae Labiş”, casă în care a trăit poetul. La recensământul din 15 martie 1966 satul Mălini număra 373 gospodării, 352 locuinţe, un total de 1400 locuitori, (675 bărbaţi şi 724 femei). Doi ani mai târziu, după reorganizarea administrativă din 1968 satului Mălini i se adaugă (prin integrare) satul Suha şi cătunul Mieluşoaia, astfel încât la recensământul din 7 ianuarie 1977, satul Mălini figura cu 1007 locuinţe, 1021 gospodării şi un total de 3376 locuitori, din care stabiliţi definitiv 3233.

Satul Suha- are o vechime la fel de mare ca şi satul Mălini şi de la început apare ca parte integrantă a acestuia “Suha – Mălini”, iar de la începutul secolului XIX şi până în anul 1968 separat, ca aşezare de sine stătătoare, situată pe cursul mijlociu şi inferior al văii Suha Mare (versantul stâng)

In anul 1828 satul Suha avea 105 case, iar las recensământul din 15 decembrie 1912 satul număra 224 clădiri locuite şi 4 nelocuite, 237 menageri, 494 bărbaţi şi 525 femei din totalul de 1019 locuitori.

La recensământul populaţiei din 1930 existau în satul Suha 1146 locuitori (551 bărbaţi şi 595 femei), iar la recensământul din anul 1956, 1600 locuitori (766 bărbaţi şi 834 femei).

La 15 martie 1966 aşezarea Suha figura in statistici un număr de 473 gospodării, 466 locuinţe, şi un total de 1635 locuitori ( 759 bărbaţi şi 876 femei). In urma reorganizării administrative din anul 1968 satul Suha este inclus la satul Mălini cu care şi-a unit vatra. Cu toate acestea locuitorii folosesc şi astăzi vechea toponomie.

Denumirea acestei aşezări vine de la râul Suha Mare pe malul căreia s-a dezvoltat, fiind un cuvănt de origine slavă (suha = sec).

           

Satul Pâraie – se pare că a fost primul nucleu al aşezărilor din bazinul

Suhei Mari, deşi el este atestat documentar abia în anul 1551 când domnitorul Stefan Rareş întăreşte uric mănăstirii Voroneţ pe o parte din satul Mălini pe pârâul Mălini.

Satul Pâraie este situat pe interfluviul dintre Suha Mare, Suha Mică şi Moldova, precum şi pe terasele medii şi superioare ale Moldovei şi Suhei Mari, pe drumul de legătură dintre Mălini şi mănăstirea Slatina. Astăzi practic satul Pâraie este “lipit “ de satul Mălini cu care se învecinează în partea sa nordică.

La 4 ianuarie 1663 Eustratie Dabija întăreşte mănăstirii Humor o treime din satul Mălini cu vad de moară în vadul Todireştilor.

In anul 1858 se construieşte biserica în satul Pâraie, cu acordul mănăstirii Slatina şi a Mitropoliei Moldovei, în locul alteia vechi distrusă în 1761, cu hramul sf. Arhangheli Mihail şi Gavril.

In anul 1912 satul Pâraie număra 248 clădiri locuite şi 12 nelocuite, 252 menage, şi un total de 1062 locuitori din care 517 bărbati şi 545 femei.

La recensământul din anul 1930 satul Pâraie număra 1136 locuitori, din 569 bărbaţi şi 567 femei, iar la cel din anul 1930, 1289 locuitori (603 bărbaţi şi 686 femei).

Recensământul din 1966 găseşte în satul Păraie 389 gospodării şi un total de 1523 locuitori din care 751 bărbaţi şi 773 femei.

Statistica din anul 1977 ne dă următoarele cifre: 445 locuinţe şi 1584 locuitori.

La recensământul populaţiei din ianuarie1992 satul Pâraie cuprindea 463 locuinţe şi 1780 locuitori.

Satul Păraie este păstrătorul cel mai autentic al tradiţiilor populare. Aici portul popular este nealterat, iar obiceiurile se păstrează şi se transmit din generaţie în generaţie.

Satul Poiana Mărului este aşezat pe cursul mijlociu al râului Suha Mare, la circa 5 km de Mălini, în amonte, a apărut mai târziu decât celelalte sate pe valea acestui râu, din locuitorii veniţi parte dinspre Mălini, parte dinspre Văleni-Stânişoara şi chiar de peste munţi.

Tezaurul toponimic al României, Bucureşti 1901, aminteşte de Boicu (parte a satului Poiana Mărului), inclus satului Văleni-Stânişoara la 1887.

Aşezarea a luat fiinţă prin despădurirea poalelor versanţilor,  scriitorul Mihail Sadoveanu aminteşte în romanul “Baltagul” de poiana “La doi meri” şi de cârciuma lui Boicu.

La recensământul din 1930 satul Poiana Mărului număra 607 locuitori din care 290 bărbaţi şi 317 femei.

In anul 1935 se naste aici viitorul poet Nicolae Labiş – autorul poemului “Moartea căprioarei”.

In anul 1956 Poiana Mărului avea 873 locuitori, din care 411 bărbaţi şi 462 femei.

La recensământul din 1966 aşezarea număra 286 locuinţe 1203 locuitori din care 621 bărbaţi şi 582 femei.

La recensământul  populaţiei din 1977 aşezarea avea 317 locuinţe şi 1186 locuitori.

Recensământul populaţiei din ianuarie 1992 găseşte în satul Poiana Mărului 367 locuinţe şi 1293 locuitori.

De la pariţia sa şi până în anul 1926 Poiana Mărului a făcut parte din satul Văleni-Stânişoara, formând împreună comuna Văleni-Stânişoara până în 1942 când revin la comuna Mălini. Din anul 1956 satele Poiana Mărului şi Văleni-Stânişoara au fost reorganizate în comuna Poiana Mărului. Prin reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968 cele două sate revin la comuna Mălini.

Satul  Văleni-Stânişoara-  îşi trage numele de la poziţia geografică, fiind aşezat pe cursul mijlociu şi superior a văii, mai îngustă spre munţii Stânişoarei.

Aşezarea a luat fiinţă din locuitori refugiaţi de peste munţii Stânişoarei, precum şi din cei veniţi dinspre valea Moldovei.                                            Cea mai veche atestare documentară datează din anul 1858, când proprietarul moşiei Văleni era serdarul Iordache Geanoglu.                      Potrivit Tezaurului toponimic al Romaniei , Bursunarul şi Frasinul- foste sate până în 1876, au fost înglobate în anul 1887 la satul Văleni-Stânişoara.                                                                                                                       

In 1912 statistica menţionează pentru satul Văleni-Stânişoara 245 clădiri locuite, 22 nelocuite, 267 menage, 1036 locuitori, din care 517 bărbaţi şi 519 femei.                                                                 

Recensământul populaţiei din 1930 menţionează un număr de 651 locuitori, din care 306 bărbaţi şi 345 femei, iar recensământul populaţiei din 1956, 647 locuitori (311 femei şi 386 bărbaţi).                                                             La recensământul din 1956 satul Văleni-Stânişoara număra 213 locuinţe şi 851 locuitori, din care 406 bărbaţi şi 415 femei, descreştere înregistrată ca urmare a distrugerii, în urma unui incendiu a fabricii de cherestea din amonte, a reducerii explatărilor forestiere, precum şi a plecării absolvenţilor şcolilor generale către alte localităţi în special cele urbane din judeţ şi din ţară.

In anul 1977 statistica înregistrează pentru satul Văleni-Stânişoara, următoarele cifre: 235 locuinţe şi 948 locuitori, iar la recensământul populaţiei din 1992 aşezarea cuprindea 240 locuinţe cu 846 locuitori.

Scăderea numărului de locuitori este explicabilă datorită scăderii potenţialului economic local, a reducerii cantităţii de masă lemnoasă exploatată, dar şi a terenurilor agricole care sunt insuficiente.

           

Satul  Iesle-  satul cuprinde 6 campani  silvice şi case de vacanţă şi turism agromontan.

Deşi este nouă localitatea are amintiri intrate în legendă.

Situată la poalele munţilor Stânişoarei, pe “drumul Băii” şi apoi “pasul armenilor şi moldovenilor” – pasul Stânişoara.

Pe aici se pare că ar fi trecut în fuga ruşinoasă, în urma înfrângerii de la Baia de către Stefan cel Mare (1467), regele maghiar Matei Corvin. Tot aici şi-ar fi aşezat tabăra voievodul Petru Rareş, când, în 1538 a trecut spre Transilvania către cetatea Ciceu. Fânul s-a dat cailor în iesle, folosite mai târziu şi de cei de la diligenţă şi poştă ce străbăteau distanţa dintre Fălticeni şi Borca.

Tot aici se află Poiana Doamnei, unde s-ar fi odihnit doamna Elene Rareş la trecerea peste munţi.

Apariţia satului este legată de înfiinţarea în anul 1890 a unei fabrici de cherestea, care a funcţionat până în anul 1948.

Monumentul eroilor şi cimitirul înălţat la circa 1 km în amonte, aminteşte de sângeroasele lupte purtate de ostaşii români din Regimentul 3 Grăniceri conduse de căpitanul Nistor Teodorescu, în timpul celui de-al  doilea război mondial.

In anul 1930 satul Iesle avea 51 locuitori, din care 39 bărbaţi şi 12 femei. In 1966 satul număra 7 locuinţe, 152 locuitori (139 bărbaţi şi 13 femei), din care o parte veniţi din alte locuri ca muncitori forestieri. In anul 1977 localitatea avea 2 locuinţe şi 7 locuitori.

In prezent în sat s-au construit numeroase case de vacanţă, urmând ca într-un viitor apropiat, satul să devină un loc de atracţie turistică  datorită potenţialului natural şi peisagistic deosebit care te îmbie la drumeţie şi reconfortare.

                                   

                       

           

                       

                                    Bibliografie:                                                                                                               

1. Barbu N.,    “Obcinele Bucovinei”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

2. Boiu Olimpiu, “Monografia domeniului Mălini”, Bucureşti, 1906.

      Pricop A.

3. Brânduş C.     “Valea Moldovei”, Editura pentru turism, Bucureşti,1991.

    Grasu C.

4.Niculăiasa A. “Zona Fălticenilor”, Editura Litera, Bucureşti, 1981.

   Niculăiasa M.

                                                   

5. Posea Gr.,  “Geomarfologia generală”, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1970.

    Ilie I.,

    Grigore M.,

    Popescu N.,

6.  Roşu Al., “Geografia fizică a RSR”, Editura didactică şi pedagogică,

                       Bucureşti, 1975.

7.  Tufescu V.,  “Pe Valea Moldovei”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

  

8.  Ujvari I.,  “Giografia apelor României”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

 9. Informaţii de la Primăria comunei Mălini, Judeţul Suceava, observaţii în

teren.

10.  Email: primăriamălinisv@yahoo.com

                                   

                                 

ISTORICUL ŞCOLII VINTILEASCA. GHID MONOGRAFIC

  Aşezarea geografică a şcolii  

    

 Şcoala Vintileasca din judeţul Vrancea, se află situată la aproximativ 70 km. de municipiul Focşani, reşedinţa  judeţului, urmând drumul rutier pe direcţia: Goleşti, Dumbrăveni, Dumitreşti, Jitia, Vintileasca, aflată la zona de contact dintre deal şi munte într-un cadru peisagistic deosebit de pitoresc. Şcoala este aşezată la poalele muntelui Piatra Neculei la o altitudine de 800m, pe partea stângă a DN 2R ce leagă satele Neculele, Bahnele, După Magura şi Poiana Stoichii de centrul comunei Vintileasca, într-o zonă supusă riscului alunecărilor de teren, cu o populaţie conservatoare, dar în acelaşi timp prea puţin promovată şi cunoscută.

În ultimii ani, datorită strădaniilor autorităţilor locale şi cu sprijinul fondurilor guvernamentale, au fost realizate o serie de progrese în domeniul infrastructurii educaţionale şi nu numai.

Este o zonă cu un mare potenţial economic, turismul rural de exemplu, ce poate fi valorificat mai ales cu ajutorul unor proiecte de atragere a fondurilor structurale (europene). Acesta este şi principalul motiv ce ne-a încurajat în demersul nostru, acela de a face cunoscută această mică ,,insulă de educaţie” din judeţul Vrancea.

De-alungul timpului, locuitorii comunei Vintileasca au acordat o atenţie deosebită şcolii, pe care au considerat-o pârghia cea mai importantă a dezvoltării comunităţii lor.

Apariţia învăţământului sătesc

         

Studiul istoriei naţionale ne dovedeşte, că ştiinţa de carte este legată de apariţia la sate a mănăstirilor, bisericilor şi preoţilor. Se ştie că prima formă de învăţare a fost învăţământul oral, prin predicile pe care le ţineau preoţii  la slujbele bisericeşti. Din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, învăţământul a fost principalul mijloc de însuşire şi transmitere a cunoştinţelor şi experienţei umane. Astfel că de la audierea cunoştinţelor în cadrul slujbelor religioase, s-a trecut la însuşirea cunoştinţelor în mod organizat prin intermediul cărţii, în şcoală.

În zona de care ne ocupăm, sunt informaţii că au existat şcoli înfiinţate pe lângă biserici şi mănăstiri încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aşa cum au fost cele de la Mănăstirea Poiana Mărului şi Mănăstirea Bordeşti

 Învăţământul sătesc din România îşi are începuturile în prevederile Regulamentului Organic din1831/1832 precum şi în legile care au fost întocmite în acest sens, în anii care au urmat. Reluând firul evenimentelor, aflăm că la 24 ianuarie 1838 Departamentul Vorniciei din Lăuntru, făcea cunoscut Eforiei Şcoalelor Naţionale, că potrivit art. 8 din Regulamentul Organic trebuie să se înfiinţeze şcoli în toate satele, iar obligaţia de a se ocupa de şcoală îi revenea cântăreţului de la biserică (dascălului), care era dator să-i înveţe pe copii satului carte şi cântări. Se prevedea ca acesta să fie plătit cu alimente şi cu câte 2 lei de fiecare familie pe an. Anul şcolar începea la 1 noiembrie şi se sfârşea la 31 martie, pentru ca în lunile calde copii să ofere ajutor părinţilor în gospodărie şi la muncile câmpului. În fiecare vară, Eforia Şcoalelor obliga toţi candidaţii de învăţatori să urmeze cursuri de pregătire, organizate de Şcolile Normale înfiinţate în reşedinţa fiecărui judeţ, până la obţinerea atestatului de învăţător. Pentru obţinerea atestatului, candidatul trebuia să ştie să citească liber, să scrie frumos şi citeţ, să ştie pe dinafară şi pe înţelesul tuturor catehismul creştin, să cunoască cântările bisericeşti, să ştie aritmetica în tot cuprinsul ei, să ştie să caute vitele de boli. Şcolile urmau să fie dotate cu table lancasteriene, deoarece învăţământul se preda după modelul lancasterian, sistem care se baza pe folosirea elevilor mai avansaţi, ca monitori, ajutându-l pe învăţător. Cea mai multă atenţie se acorda cititului şi scrisului. Pentru învăţatul buchiilor se foloseau cărţi numite „bucovane” sau „ceasloave “. Învăţătorul scria o literă pe nisip, cu un beţişor sau cu degetul. Scrierea pe „tăbliţa “ de ardezie sau pe hârtie, se făcea numai cu elevii înaintaţi. În ce priveşte localul unde avea să funcţioneze şcoala, responsabilitatea o aveau ocârmuitorii satelor împreună cu proprietarii moşiilor.

În documentele ce se găsesc la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale – Vornicia din Lăuntru, au fost găsite primele referiri oficiale despre înfiinţarea unor şcoli pe cursul superior al Rămnicului Sărat, încă din anul 1840. Într-o listă care cuprinde „numărul şcoalelor săvârşite şi nesăvârşite” din judeţul Slam Râmnic, plasa Plaiul Râmnicului, apare şcoala din satul Jitia ca fiind terminată, iar cea din satul Pietrele Fetii ca fiind neterminată, deoarece îi lipseau geamurile  (DANIC, Vornicia din Lăuntru, dosar 567 II B/1838, f. 4). Pe atunci satul Pietrele Fetii, cuprindea toate cătunele care formează astăzi comuna Vintileasca. În acele timpuri, copii care doreau să înveţe carte trebuia să parcurgă drumul lung şi anevoios, până la Jitia şi înapoi. Această situaţie, care a durat mulţi ani, s-a datorat în mod sigur, numărului scăzut al locuitorilor acestui sat de munte, precum şi a izolării lui datorită lipsei unor drumuri practicabile. În acest sens, într-un alt document de la începutul anului 1846, Ocârmuirea judeţului Slam Râmnic informa Vornicia din Lăuntru, despre reparaţiile făcute la şcolile din judeţ în anul anterior, că şcoala din Jitia a fost reparată, ,,…dar, să se mai facă una la Pietrele Fetii fiind la mare depărtare  şi locul muntos…”.  Această  afirmaţie ne arată încă odată, greutăţile pe care le întâmpinau sătenii din Pietrele Fetii, unde şcola nu funcţiona încă, iar copii care doreau să înveţe carte, trebuiau să se deplaseze la şcoala din satul Jitia, aflată la mare distanţă. Referitor la numărul familiilor care locuiau la jumătatea secolului al XIX-lea în satul Pietrele Fetii, răspunsul îl găsim într-o condică din anul 1854, în care Vornicia din Lăuntru înregistra numele satelor şi numărul familiilor care contribuiau la plata lefurilor învăţătorilor. Astfel, în tabelul privind situaţia judeţului Râmnicul Sărat, la poziţia nr. 6 este trecut satul Pietrele Fetii cu un număr de 80 de familii plătitoare. Spre comparaţie, numărul familiilor plătitoare din satul Jitia, care este trecut în condica amintită la poziţia nr. 16, este de 136. Credem că la această dată şcoala din Pietrele Fetei funcţiona, deoarece locuitorii contribuiau   la  plata salariului pentru învăţător.

Şcoala Neculele în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

         

          Datorită  condiţiilor grele din acele timpuri şi din lipsa unei şcoli funcţionale, sătenii din Pietrele Fetii, apoi Neculele, erau în cea mai mare parte neştiutori de carte.        Ca urmare a reformelor înfăptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după realizarea Unirii Principatelor din 1859, situaţia ţăranilor a început să se schimbe în bine. În martie 1864 este promulgată Legea comunelor, care are ca efect apariţia comunei Jitia, formată din satele (cătunele) Vintileasca, Neculele, Jitia de Sus, Dealu-Sării, Jitia de Jos. Vintileasca şi Neculele erau satele care formaseră înainte de 1864, satul Pietrele Fetii. Mai multe comune formau o plasă şi mai multe plăşi formau un judeţ. La 14 august, acela-şi an, Cuza a promulgat legea rurală, în urma căreia şi ţăranii din satele Vintileasca şi Neculele au fost împroprietăriţi cu pământ din moşiile boierului şi ale schitului Poiana Mărului. Împărţirea pământului s-a făcut diferenţiat în funcţie de numărul de vite deţinut de ţărani, mulţi dintre ei neprimind nimic. O altă lege, la fel de importantă, a fost adoptarea la 25 noiembrie 1864, a Legii instrucţiunii publice care stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar, superior, proclamâdu-se învăţământul primar obligatoriu şi gratuit.

           Transformările din planul economic s-au răsfrânt şi asupra celui spiritual şi cultural. Din anul 1861 avem şi numele unui învăţător de la şcoala din Pietrele Fetii. Acesta se numea Ion Ienache şi apare într-o listă cu învăţătorii din Râmnicu Sărat pe anul 1861. Câţiva ani mai târziu, acela-şi învăţător apare într-un tabel nominal ce cuprinde învăţătorii din judeţul Râmnicu Sărat din anul şcolar 1863/1864. Şcoala avea atunci 23 de elevi, iar învăţătorul primea un salariu de 15 lei pe lună. În această perioadă de început a învăţământului din satele noastre, şcolile nu au funcţionat în localuri proprii, ci în clădiri care aparţineau proprietăţii particulare sau a statului. Din această cauză arendaşii acestor proprietăţi, dispuneau în funcţie de nevoile lor de aceste spaţii, fapt ce ducea la închiderea temporară a şcolii, deoarece comuna nu avea un alt local la dispoziţie. Această situaţie cu privire la şcolile din Jitia şi Neculele, este relatată pe larg într-o reclamaţie a cetăţeanului Dumitru G. Popa, către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, din 19 octombrie 1886 , în care îl acuză pe arendaşul Toma Chircu că a ocupat clădirea în care se afla şcoala din Jitia, pentru a locui în ea, iar şcoala din Neculele, o casă veche din bârne, a fost dărâmată de acela-şi arendaş, care a construit  în locul ei o casă particulară. Din cercetările făcute de trimisul Prefecturii la faţa locului, s-a constatat că acele clădiri aparţineu proprietăţii şi nici-decum comunei care nu avea nici-un drept asupra lor.

          În ,,Marele Dicţionar Geografic al României” din 1901, aflăm că în satul Neculele există o biserică zidită în anul 1863, de către arhiereul Filofteiu, având hramul Sf. Voievozi şi o şcoală primară construită, după unele informaţii, în anul 1882, care funcţiona într-o clădire cedată comunităţii de proprietarul Menelaş Ghermani. Această informaţie atestă că la Neculele, şcoala funcţiona din nou la acea dată. Locuitorii mai vârstnici din comuna Vintileasca, încă îşi mai amintesc de la înaintaşii lor, că învăţătorul şcolii a fost în acele timpuri candidatul Rizescu Ştefan-Dumitrescu, căruia oamenii îi spuneau Fane. Acest învăţător a avut o activitate îndelungată, formând multe generaţii de elevi, lăsând în urma sa o şcoală consolidată , gata să răspundă provocărilor viitoare.

          Nu avem o dată certă despre înfiinţarea primei şcoli, dar suntem siguri că acest fapt s-a întâmplat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Datorită greutăţilor de tot felul, şcoala a funcţionat cu întrerupere în acea perioadă. Am văzut mai sus că la 1840 exista un local al şcolii, căruia îi lipseau geamurile. În 1846 încă se cerea înfiinţarea unei şcoli. Iar în 1854, locuitorii contribuiau la plata salariului pentru învăţător, fapt ce ne face să credem că şcoala începuse să funcţioneze. Din 1861 documentele menţionează numele unui învăţător al şcolii din Pietrele Fetei. În 1886 şcoala nu mai funcţiona, deoarece arendaşul moşiei o dărmase.

          Informaţiile despre şcoala Neculele în perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la Primul Răzbui Mondial, sunt deocamdată puţine. Într-o monografie a comunei Jitia, realizată de gazetarul Gheorghe Ciocănel şi publicată în „Gazeta Săteanului” din Râmnicu Sărat, la 5 mai 1895, se face o prezentare completă a comunei, referidu-se şi la şcoala Neculele: „Localul de şcoală din cătunul Neculele de asemenea e din bârne, învelit cu şindrilă, nesistematic, cu o cameră pentru locuinţa învăţătorului şi una pentru studiu”.

 Şcoala Neculele în perioada interbelică

         

Făurirea statului naţional unitar român în anul 1918, a creat un nou cadru teritorial, favorabil procesului de modernizare şi de democratizare a societăţii româneşti. Reformele adoptate în primul deceniu după Marea Unire, au dus la schimbări majore ale structurilor sociale şi politice din noua Românie.

          În anii 1924 şi 1928 au fost adoptate legile privind învăţământul primar şi respectiv secundar. Până în 1924, învăţământul primar de patru ani era completat cu clasa a V-a. După aplicarea noii legislaţii, erau două cicluri: clasele I-IV,obligatorii şi V-VII complementare. Legea din 1924 preciza că învăţământul primar era „unitar, obligatoriu şi gratuit”. Începând cu anul 1934, a fost instituită obligativitatea învăţământului de 7 clase.

          După Primul Război Mondial, la Şcoala Primară mixtă Neculele  numărul elevilor înscrişi care frecventau şi promovau clasele I-IV, era redus.  Această situaţie se explică prin faptul că majoritatea sătenilor îşi ţineau copii acasă, ca ajutor la muncile agricole. Pentru numărul mare de absenţe, părinţii elevilor erau amendaţi. Asemenea liste de amendă, care cuprindeau numele şi prenumele părinţilor care nu vroiau să-şi trimită copii la şcoală, am găsit la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale - Vrancea. În anul şcolar 1925/1926, pentu un număr de 25 absenţe acumulate de un elev din gradul I, amenda încasată era de 125 lei, iar pentru un elev de gradul II, amenda era de 250 lei. O astfel de listă a fost întocmită la 8 noiembrie 1925 şi semnată de directorul şcolii, învăţătorul Niculescu Ion. Tot în această perioadă, ca urmare a creşterii numărului de locuitori, este înfiinţată o nouă şcoală în cătunul Bahnele. Privind situaţia celor două şcoli din această perioadă, aflăm informaţii importante dintr-un chestionar referitor la statistica şi situaţia comunei Jitia pe anul 1926, aflat la DANIC - Vrancea, din care cităm: ”…Numărul şcoalelor din această comună este de cinci, din care … una în satul Neculele, cu un post, proprietatea comunei, nu are locuinţă pentru diriginte şi are ca mobilier 8 bănci, una tablă, una masă cu catedră. Idem una şcoală în Neculele – Bahnele, cu un post, local cu chirie, are mobilier 4 bănci, una masă şi un scaun...”. Din păcate arhiva şcolii Bahnele a ars în anul 1984 şi nu avem date din trecutul îndepărtat al acestei instituţii. În ceia ce priveşte documentele din arhiva şcolii Vintileasca, ele „ne vorbesc” începând cu anul şcolar 1929/1930, când învăţător era Jonhi Claus.

Situaţia în anul şcolar1929/1930 era următoarea:

Clasa	Băieţi	Fete	Total
Clasa  I	16	24	40
Clasa a II-a	12	9	21
Clasa a III-a	6	9	15
Clasa a IV-a	7	3	10

         

La sfârşitul anului şcolar situaţia şcolii era:

Clasa	I	II	III	IV
Înscrişi	40	21	15	10
Promovaţi	12	10	7	6
Repetenţi	28	11	8	4

          Începând cu anul 1930, la Neculele a venit învăţător, fiul satului Nicolae D. Noapteş, născut la 16 aprilie 1907, în Jitia, absolvent al Şcolii Normale din Râmnicu Sărat, promoţia 1927. El a deţinut şi funcţia de director al şcolii, cu scurte întreruperi, până când s-a pensionat. Bătrânii satului îşi amintesc, că a fost un învăţător care se distingea printr-un comportament ce impunea respect, fiind totodată pasionat de meseria pe care o practica. Nici-un elev nu îndrăznea să vină la şcoală cu lecţia neânvăţată sau cu tema nescrisă, pentru că ar fi fost aspru pedepsit. “Domnul învăţător venea la şcoală călare pe un cal sur, iar noi copii cum îl zăream în depărtare, în punctul numit astăzi <la Brutărie>, intram în clasă, ne aşezam în bănci şi < nu se auzea nici musca>, până intra el”, îşi aminteşte pensionarul Stoian Gh. Simion, fost gestionar la cooperativa din Vintileasca, octogenar. Constatăm că la baza învăţământului românesc a stat dintodeauna principiul exigenţei. Şcoala se afla peste drum de biserică, unde se află şi în prezent, avea în această perioadă două săli de clasă şi o cancelarie. Iernile erau aspre , cu zăpezi mari şi vifor puternic, fapt ce ducea deseori la întreruperea cursurilor. Copii veneau peste dealuri, îmbrăcaţi în haine de stofă ţesută în casă, încălţaţi cu opinci, dar şi cu ghetuţe sau pantofi, purtând în spate o traistă sau ghiozdan din care nu lipseau tăbliţa, condeiul , penarul numit plumbieră, caietele, cărţile, călimara cu cerneală, etc. Tăbliţa din ardezie, de culoare neagră-cenuşie şi condeiul, din acela-şi material, se foloseau în clasa a I-a la însuşirea scrisului şi cititului, iar din clasa a II-a se trecea la scrisul cu cerneală, folosindu-se tocul din lemn cu peniţă, care se înmuia permanent în călimara cu cerneală. Anul şcolar începea în septembrie şi se sfârşea în iunie. În prima zi a anului şcolar se făcea o slujbă religioasă, de către preotul satului, în prezenţa elevilor şi a părinţilor acestora. Cursurile se desfăşurau cu o parte din clase dimineaţa şi cu cealaltă parte după-amiaza. Nu se ţineau cursuri joia după-amiază, în zilele de sărbătoare, când elevii trebuiau să meargă la biserică împreună cu învăţătorul şi în alte ocazii când situaţia o impunea. De exemplu, înaintea sărbătorii Paştelui, elevii erau duşi la biserică pentru a se mărturisi şi apoi erau împărtăşiţi de către preot, ceia ce ne arată o mare grijă pentu „curăţenia spirituală” a copiilor. În ce priveşte „curăţenia trupească” , elevii erau controlaţi periodic de către învăţători, dar şi cu ocazia inspecţiilor făcute de medicul de la dispensarul din Jitia, deoarece în Neculele nu era dispensar. Costumul naţional era folosit de toţi elevii cu ocazia serbărilor şcolare, ce se organizau la sfârşit de an şcolar, de ziua eroilor, de ziua naţională la 10 mai şi cu alte ocazii importante. Programul lor consta dinr-un discurs ţinut de către director, despre importanţa evenimentului, imnul regal, recitări, coruri şi dansuri populare naţionale, de faţă fiind prezenţi reprezentanţi ai autorităţilor locale, preotul satului, precum şi părinţii elevilor.

          Învăţătorul Nicolaie D. Noapteş a funcţionat la început singur, dar din anul şcolar 1933/1934, mai precis din luna februarie 1934, vine şi al doilea învăţător în persoana lui Ştefan Tocmeală, care a rămas la post şi în anul şcolar următor, mai ales că din 1934 clasele s-au aglomerat, prin introducerea obligativităţii învăţământului de 7 ani. Noii învăţători se schimbau în ficare an, iar pentru perioada din an când nu se prezenta nimeni, Nicolaie D. Noapteş era suplinit de preotul satului. Prezentăm mai jos o listă cu numele învăţătorilor care au funcţionat la Şcoala primară mixtă Neculele, între anii 1931-1939:

-         Nicolaie D. Noapteş, permanent;

-         Ştefan I.Tocmeală, 1933/1934, 1934/1935;

-         Păuna I. Vlase, 1935/1936;

-         Lina Popescu, 1936/1937;

-         Aneta Comănici, 1937/1938;

-         Costina Dumitru, 1938/1939.

Situaţia pentru anul şcolar 1938/1939 a fost următoarea:

Clasa	Înscrişi	Promovaţi	Repetenţi
Clasa I	22	14	8
Clasa a II-a	19	15	4
Clasa a III-a	26	20	6
Clasa a IV-a	28	18	10
Clasa a V-a	21	18	3
Clasa a VI-a	16	9	7
Clasa a VII-a	8	8	0

În această perioadă , salariile din învăţământ erau destul de bune, iar alimentele foarte ieftine. Spre exemplu, salariul unui învăţător calificat, cu vechime de peste 10 ani, ajungea la suma de 5000 lei, în timp ce preţul unui kg. de carne era 8-10 lei, pâinea costa 4 lei, 1 kg. de vin 4-5 lei, o pereche de pantofi bărbăteşti 400 lei, un metru de stofă bună tot circa 400 lei. Din nefericire, scurta perioadă de pace de doar 20 de ani se apropia de sfârşit. Pe cerul Europei începeau să se adune norii negri ai războiului.

 Şcoala Neculele în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

         

          La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, act care a marcat dezlănţuirea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale a secolului al XX-lea. Deşi iniţial ţara noastră şi-a declarat neutralitatea, evenimentele ce s-au desfăşurat în această perioadă pe scena politică europeană, o vor atrage inevitabil în război, populaţia având de suportat consecinţele tragice ale unui asemenea eveniment.

          Învăţătorii de pe valea Râmnicului, au fost şi ei mobilizaţi şi trimişi pe front. Activitatea şcolară a continuat sub conducerea femeilor şi prin aducerea unor cadre mai tinere. Şcolile au început să fie afectate de sărăcia şi lipsurile de tot felul, inerente vremii de război. Taţii plecaţi de acasă au lasat gospodăriile pe seama mamelor, care faceau ce puteau, lundu-i pe copii ca ajutor la treabă, iar preocuparea pentru învăţătură a devenit secundară. În această perioadă grea de război la Neculele, şcoala este condusă în continuare de învăţăturul Nicolaie D. Noapteş, până pe data de 25 februarie 1943, când primeşte ordinul de concentrare. Conducerea şcolii a fost luată de preotul satului Grigore I. Popescu, care îşi va împărţi clasele de elevi cu învăţătorii repartizaţi la Neculele de către Inspectoratul Şcolar. Instabilitatea cadrelor didactice la acestă şcoală, a fost o problemă care a persistat de-a lungul timpului, mai ales datorită depărtării de cel mai apropiat oraş, dar şi din cauza drumurilor greu accesibile din această zonă de munte.

Învăţătorii care au funcţionat între anii 1939-1945 la Şcoala Primară mixtă din comuna Neculele, în afară de Nicolaie D. Noapteş şi preotul Grigore I. Popescu, au fost următorii:

-         Victoriţa Chiriţă, A. Ştefănescu, 1939/1940;

-         D. Murgoci, 1940/1941, 1941/1942;

-         D-şoara V. D. Dumitru, 1942/1943;

-         Acriviţa I. Murgoci, 1943/1944;

-         Ştefan Sfhacov?, 1944/1945.

-         Anul şcolar 1944/1945, a început la 4 decembrie, din cauza luptelor care s-au dat pe teritoriul ţării noastre. Cursurile au început cu învăţătorul Nicolaie D. Noapteş, revenit de pe front în acea toamnă, împreună cu Ştefan Sfhacov?, care rămâne pănă la sfârşitul lunii martie 1945.

-         Redăm în continuare un tablou privind situaţia şcolară pe anul şcolar 1944/1945:

Clasa	Băieţi	Fete	Total
Clasa I	35	27	62
Clasa a II-a	15	12	27
Clasa a III-a	16	8	24
Clasa a IV-a	9	6	15
Clasa a V-a	17	2	19
Clasa aVI-a	4	2	6
Clasa a VII-a	6	7	13

Şcoala Neculele – Vintileasca în perioada comunistă

          În România începe o perioadă de tranziţie, în care comuniştii aflaţi la guvernare au preluat treptat toate pârghiile puterii în stat. Sărăcia în care se afla ţara după război, a culminat cu foametea ce a urmat secetei din anul 1946. Şcolile şi-au reluat activitatea iniţial pe linia modelului de învăţământ de dinainte de război. Foarte repede amestecul comuniştilor s-a făcut simţit şi în acest domeniu. Pe măsură ce s-au consolidat politic comuniştii au transformat şcoala într-un instrument de propagandă, îndoctrinând în primul rând cadrele didactice, au modificat programele şi manualele şcolare, au politizat şcoala prin înfiinţarea organizaţiilor de pionieri şi de tineret. Asupra cadrelor didactice au început să se facă presiuni pentru a deveni membri ai partidului unic (P.M.R. apoi P.C.R.) şi să aplice politica acestuia. La Şcoala Neculele, învăţătorul Nicolae D. Noapteş a reuşit să evite înscrierea în partidul comunist, până când s-a pensionat, chiar dacă la început comuniştii l-au suspendat din funcţia de director, pe care au atribuit-o unor cadre noi, „activişti de partid”.

În august 1948 a avut loc reforma învăţământului după modelul sovietic. În toate categoriile de şcoli, începând cu clasa a patra primară a fost introdusă limba rusă. Şcoala şi-a schimbat în această perioadă denumirea în “Şcoala elementară Neculele”, cu învăţământ de 4 clase. Constatăm o involuţie faţă de perioada de dinainte de 1948, coborându-se nivelul învăţământului obligatoriu de la 7 ani la numai 4 ani. În continuare, şcoala s-a confruntat cu aceia-şi problemă a instabilităţii cadrelor didactice, care se schimbau foarte des. Astfel, în perioada 1945 – 1960 la Şcoala Neculele au funcţionat următorii învăţători: Neculai D. Noapteş, Dulgheru I., Lăptucă M., Râpeanu Marcel, Fl. Albu, Paula Badiu, L. P. Cucu, Mihai Stanciu, Tănase Săpunaru, Alecu Popescu, Virgiliu N. Vasilescu, Ienuţă Sufleţel, Neculai Negru, Elena Găzdaru, Nellu Batog (a deţinut şi funcţia de director), T. Bălălău, Drăguţ Agripina, C. V. Crângaşu, V. Crângaşu, Sava Marietta, Alexandrescu Aurel, Smaranda Bălteanu, Dobrescu Cecilia, Noapteş Gheorghe, Emilia Ghimeş, Ştefan Mancea, T. Albu, El. Bucureşteanu, I. Ichimescu, Constanţa N. Mihalcea, Niţica D. Mihalcea, Modreanu D. Vergil, Umaniţă B. Anastasia, Umaniţă P. Gabriel, Buzoianu N. Ioana, Buzoianu Gh. Nicolaie, Noapteş N. Gheorghe, Noapteş Aurelia. Încadrarea cu învăţători calificaţi, rămânea o problemă de viitor. La centrele raionale (judeţene), se organizau în fiecare vară cursuri de calificare pentru învăţători şi profesori, cu durata de două luni desfăşurate în vacanţa de vară, de către Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice. Pe lângă norma didactică şi activitatea metodologică, învăţătorii erau folosiţi de către conducerea politică a comunei, la toate activităţile culturale şi obşteşti: aniversări politice, comitete de alfabetizare, comisii de recensământ ş. a.

 În ce priveşte efectivele de elevi la Şcoala elementară Neculele, prezentăm mai jos numărul celor înscrişi la clasele I-IV, între anii 1948-1954:

Anul şcolar	Clasa I	Clas a II-a	Clasa a III-a	Clasa a IV-a
1948/1949	61	37	27	14
1949/1950	46	50	40	22
1950/1951	32	40	43	24
1951/1952	43	27	29	43
1952/1953	42	31	24	30
1953/1954	33	33	25	23

          Comuniştii considerau şcoala un instrument de propagandă important punând accent pe dezvoltarea acesteia. În anii ’60 s-au înfiinţat şcoli în toate satele, mărindu-se  perioada de şcolarizare începând cu anul 1960, de la 7 ani la 8 ani, iar din 1970, la 10 ani. Acest lucru a constituit o nouă etapă a învăţământului românesc general şi obligatoriu. Această reformă a întâmpinat greutăţi la Şcoala Neculele, ce păreau la început de netrecut: spaţiul de şcolarizare era limitat, fiind destinat să adăpostească doar clasele I-IV, lipsa de cadre didactice era de asemenea, o problemă greu de rezolvat. Între anii 1962-1964 se construiesc încă 2 săli de clasă, şcoala având acum în total 4 săli, iar în anul şcolar 1964/1965, numărul claselor de elevi ajunge la 8. Dotarea şcolii cu material didactic începe să se îmbunătăţească şi din acela-şi an şcolar, elevii beneficiează de o bibliotecă, al cărei fond de carte va creşte de la an la an. Şcoala devine mult mai accesibilă pentru elevii ce provin din familii sărace, datorită unui sistem de burse mai generos, a gratuităţii manualelor şi de scutire a oricărei taxe şcolare. Şcolile pedagogice, care au înlocuit vechile şcoli normale, încep să scoată noi promoţii de învăţători care îi vor înlocui pe cei ieşiţi la pensie. De asemenea, apar institutele pedagogice de 3 ani, care vor pregăti profesori pentru a completa schema la clasele V-VIII.

locuitorilor era, ca şi în perioada interbelică, creşterea vitelor şi munca la pădure.

În anul 1969, Şcoala generală Vintileasca funcţiona în local propriu, avea 4 săli de clasă mobilate corespunzător, o bibliotecă cu 460 de volume, deţinea un lot de pământ experimental în suprafaţă de 13644 m2. În şcoală lucrau 20 de cadre didactice, din care 5 erau calificate, iar restul aveu o pregătire medie şi instruiau un număr de 162 elevi împărţiţi în 8 clase, după cum urmează:

Clasa      I	Clasa a II-a	Clasa a III-a	Clasa  a IV-a	Clasa  a V-a	Clasa a VI-a	Clasa  a VII-a	Clasa  a VIII-a
21	22	27	25	19	16	15	17

          Un an mai târziu, în 1970, şcoala avea 6 săli de clasă şi un total de 174 elevi.

          Efectivele de elevi au continuat să crească de la an la an, iar din anul şcolar 1976/1977, s-au înfiinţat şi clasele a IX-a şi a X-a, astfel că numărul total de elevi a ajuns la 271. La începutul fiecărui an şcolar, înainte de începerea cursurilor, între 2 şi 4 săptămâni, elevii claselor V-X, trebuiau să meargă în practică agricolă, la fermele de stat din zona de câmpie, de obicei la culesul strugurilor.

          În anul şcolar 1978-1979, la Şcoala generală Vintileasca erau încadrate următoarele cadre didactice: Noapteş Pompiliu – prof. director, specialitatea biologie, Apostu Stana – învăţătoare, Blidaru Georgeta – învăţătoare, Noapteş Vasilica – învăţătoare, Noapteş Joseta – învăţătoare, Serea Niculiţa – învăţătoare, Bucur Stela –prof. limba română, Pioară Alexandru – prof. matematică, Moise Angela – prof. suplinitor, Edu Gabriela – prof. fizică-matematică, Bizadea Aurel – prof. istorie, Lihăt Voica – prof. suplinitor. Iată care era situaţia şcolară la nivelul celor două cicluri, primar şi gimnazial:

Clasa I	Clasa a II-a	Clasa a III-a	Clasa a IV-a	Total I-IV
30	23	23	29	105

         

Clasa a V-a	Clasa a VI-a	Clasa  a VII-a	Clasa  a VIII-a	Clasa  a IX-a	Clasa a X-a	Total V-X
28	29	26	28	39	39	189

          Până în anul 1989 s-au menţinut cele 10 clase, iar numărul de cadre didactice calificate, cu domiciliul în Vintileasca a crescut. Menţionăm dintre învăţătoare pe Noapteş Joseta, Noapteş Vasilica, care a deţinut şi funcţia de director timp de mai mulţi ani, până în anul şcolar1975/1976, Georgescu-Apostu Stana, Popescu Aurica, Banu Ioana, iar dintre profesori pe Noapteş Pompiliu, absolvent al facultăţii de biologie de la Universitatea din Iaşi, în anul 1978, ce a deţinut funcţia de director între anii: 1976-1983, 1985-1987 şi 1993-2005; Stoian Elena, absolventă a Institutuilui Pedagogic, în anul 1975, specialitatea matematică, ce a deţinut funcţia de director între anii: 1983-1985 şi 1987-1993. O parte din aceste cadre s-au pensionat, altele îşi desfăşoară activitatea în această şcoală şi în prezent.

          Dacă în anul şcolar 1979/1980, erau înscrişi 95 elevi la clasele I-IV, 114 la clasele V-VIII şi 72 la clasele IX-X, totalizând 281 elevi, peste un deceniu, în anul şcolar 1989/1990, situaţia era următoare: la clasele I-IV erau înscrişi 54 elevi, la clasele V-VIII 75 elevi, iar la clasele IX-X 67 elevi, în total fiind înscrişi 196 elevi. Se observă o scădere a populaţiei şcolare, care din păcate va continua cu un accent şi mai pronunţat în perioada de tranziţie, de după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989.

         

Şcoala Vintileasca în zilele noastre

          La fel ca toate  şcolile din România şi Şcoala Vintileasca trece prin lunga şi dificila perioadă de reformare a sistemului de învăţământ, iniţiată în anul 1998 de Ministrul Andrei Marga. Cadrele didactice de la această şcoală, au fost întotdeauna receptive la toate propunerile de schimbare în bine a şcolii româneşti, discutând şi venind ei însă-şi cu propuneri în cadrul şedinţelor Consiliului Profesoral, la proiectele de lege iniţiate de diferiţi miniştri ai educaţiei naţionale.

          În anul 2005, domnul profesor Noapteş Pompiliu s-a pensionat, astfel că funcţia de director al Şcolii cu clasele I-VIII, i-a revenit prin concurs, doamnei Georgescu – Apostu Stana, profesor gradul I, specialitatea limba română. Din anul 2006, şcoala îşi schimbă titulatura în Şcoala de Arte şi Meserii, Vintileasca În acela-şi an, şcoala a intrat într-un proces de reabilitare datorită unui proiect realizat de Primăria Vintileasca. După finalizarea proiectului a rezultat o şcoală modernă, cu 8 săli de clasă dispuse în două corpuri, construite anterior, o bibliotecă având 3540 volume, o sală de sport dotată corespunzător, un laborator de informatică conectat la internet prin proiectul Economia Bazată pe Cunoaştere (EBC), proiect întocmit de Primăria Vintileasca câştigat în 2007 şi finanţat de Banca Mondială. Laboratorul este dotat cu 20 de calculatoare noi, server, imprimantă scanner, videoproiector, copiator, cameră WEB, căşti şi mobilier corespunzător. În 2009 şcoala a fost dotată cu staţie radio cu amplificator, având boxe interioare şi exterioare. Ambele corpuri dispun de centrale pe lemne ce le asigură încălzirea proprie, grupuri sanitare interioare, duşuri, tâmplărie termopan şi izolare termică. Şcoala dispune de o grădină cu livadă şi fâneaţă în suprafaţă de 16000 mp, în care lucrează elevii şi profesorii, un teren de sport neamenajat corespunzător cu suprafaţa de 2000 mp. Prin subproiectul E – vacanţa din cadrul proiectului EBC, s-a reuşit înfiinţarea în cadrul şcolii a unui muzeu etnografic, cu participarea profesorilor, a elevilor, părinţilor şi a reprezentantului Punctului de Acces Public la Informare din comună. Şcoala a fost dotată cu mobilier nou, corespunzător standardelor, în sălile de clasă, bibliotecă şi cancelarie.

          În ultimii ani Şcoala Vintileasca a devenit cunoscută ca o instituţie şcolară fruntaşă,  datorită interesului deosebit al familiei pentru şcoală, a unui colectiv didactic cu dragoste de meserie, cu pregătire ştiinţifică şi metodică bună şi foarte bună. În anul şcolar 2007/2008, toate cadrele didactice din Şcoala Vintileasca au participat  la Proiectul pentru Învăţământul Rural (PIR), care a avut ca principal obiectiv „îmbunătăţirea activităţilor de predare-învăţare în şcolile din mediul rural”. Totodată, între autorităţile locale, Biserică, Inspectoratul Şcolar, părinţi şi Şcoala Vintileasca există o colaborare foarte bună. Şcoala s-a remarcat prin pregătirea foarte bună a elevilor la toate materiile, precum şi pentru “evaluarea naţională”, elevii şcolii ajungând la cele mai bune licee din zonă, unde s-au evidenţiat prin performanţele lor, primindu-se chiar scrisori de felicitare de la asemenea licee. Elevii şcolii s-au remarcat şi la olimpiadele şcolare, obţinând premii şi menţiuni.

          Activităţile educative extraşcolare, ocupă un loc important în viaţa Şcolii de Arte şi Meserii Vintileasca: Ansamblul Folcloric “DORUL CIOBĂNAŞULUI”, a fost premiat la numeroase manifestări naţionale şi internaţionale; Clubul micilor meşteri populari “GHIUNGHIURICĂ” - meşteşuguri tradiţionale, cu elevi premiaţi la Olimpiada Naţională de Meşteşuguri Tradiţionale, Icoana din sufletul Copilului, ambele coordonate de doamna prof. dir. Georgescu – Apostu Stana; Clubul de Karate, condus de prof. Stanciu Costel, locul II obţinut de eleva Şerbu Ana-Alexandra la concursul: „Cupa Performanţei”, desfăşurat la Şimleu Silvaniei în anul 2009; participarea la proiecte educative precum – NATURA 2000, e-Vacanţa 2009, e-Vacanţa de iarnă (menţiuni la ambele proiecte); Zestrea Românilor - SAM Vintileasca partener pentru TVR2; parteneriate cu Clubul Copiilor Şimleu Silvaniei, Şcoala Vânători – Vrancea, Ansamblul „MOŞTENITORII” din Chişinău.

          Referitor la situaţia elevilor înscrişi în anul şcolar 2000/2001, aceştia erau în număr de 68 la clasele I-IV şi de 83 la clasele V-VIII, totalizând un număr de 151 elevi. După 9 ani, în anul şcolar 2009/2010, situaţia elevilor înscrişi pe clase era următoarea:

I		II		III		IV		V		VI		VII		VIII		Total
T	f	T	f	T	f	T	f	T	f	T	f	T	f	T	f
11	8	16	3	16	9	19	12	14	6	19	8	19	11	22	10	136

          Observăm că populaţia şcolară a continuat să scadă şi în acest deceniu, mai ales datorită emigrării tinerilor din localitate, pentru a munci în statele dezvoltate ale Uniunii Europene.

          În ce priveşte situaţia statistică a cadrelor didactice de la SAM Vintileasca, prezentăm următorul tablou pentru anul şcolar 2009/2010:

Nr. crt.	Numele şi prenumele cadrului didactic	Specialitatea	Titular/suplinitor
1.	GEORGESCU APOSTU-STANA	Profesor lb. română gr.I	Titular
2.	BACIU MIHAELA	Institutor I gr.I	Titular
3.	STĂRUIALĂ SIMONA	Învăţător	Suplinitor
4.	MARCU  DANA	Învăţător def.	Suplinitor
5.	NOAPTEŞ ANICA	Învăţător gr.I	Titular
6.	POPESCU CĂTĂLIN	Învăţător def.	Suplinitor
7.	LIHĂT MIRELA	Învăţător def.	Titular
8.	CHIVOIU ONUŢA	Institutor I gr.II	Titular
9.	RACOVIŢEANU VALERIU	Învăţător def.	Suplinitor
10.	NOAPTEŞ JOSETA	Învăţător gr. I	Suplinitor pension
11.	POPESCU AURICA	Educatoare gr. I	Titular
12.	BANU IOANA	Educatoare gr.I	Titular
13.	POTOP VERONICA	Educatoare	Suplinitor necalif
14.	NOAPTEŞ MARIANA	Educatoare	Suplinitor necalif
15.	CERNAT VALERICA	Educatoare	Suplinitor necalif
16.	NOAPTEŞ CUŢA	Profesor biologie def.	Titular
17.	MARINESCU MIHAELA	Profesor matematică def.	Titular
18.	CRUCEAN  FĂNEL	Profesor geografie gr. II	Titular
19.	FIFERE ELENA	Profesor lb. română gr. I	Suplinitor pension
20.	TACHE SĂNDEL	Profesor lb. franceză gr. II	Suplinitor pension
21.	DUŢĂ LĂCRĂMIOARA	Profesor lb. engleză	Suplinitor
22.	TUREA GICUŢA	Profesor lb. română def.	Suplinitor
23.	AVASILOAIE MIHAI-VICTOR	Profesor matematică def.	Titular
24.	STANCIU COSTEL	Profesor ed. Fizică gr.II	Titular
25.	PANTELIMON SORIN	Profesor istorie def.	Suplinitor
26.	GRECEANU GEORGETA	Profesor fizică-chimie gr. II	Suplinitor pension

În prezent, Şcoala de Arte şi Meserii Vintileasca, situată în centrul comunei, este şcoală coordonatoare care are în subordine următoarele structuri: o şcoală cu clasele I – VIII în satul Bahnele, două şcoli cu clasele I – IV, una în satul Poiana Stoichii şi cealaltă  în satul După Magura şi cinci unităţi preşcolare şi anume: grădiniţa Vintileasca, grădiniţa Neculele, grădiniţa Tănăsari, grădiniţa Bahnele şi grădiniţa Bahnele de Jos.

Şcoala Bahnele, structură a şcolii cu personalitate juridică Vintileasca este situată în satul Bahnele la o distanţă de 3 km. faţă de Şcoala Vintileasca, pe partea stângă a DN.2R, la poalele munteui Stejicul Mare(1300m.). A fost înfiinţată la începutul secolului XX şi funcţionează azi în două corpuri. Primul a fost construit în anul 1984 după ce vechea şcoală situată în cătunul “pe Pod”, a ars în întregime. Acest corp de şcoală a intrat în reabilitare în anul 2007 printr-un proiect iniţiat de Primărie, fiind executate pănă în prezent circa 70% din lucrări (fundaţie, tâmplărie termopan, izolare termică, tencuieli interioare). Din cauza crizei economice, în toamna lui 2008 lucrările au fost întrerupte. Cel mai mult se simte lipsa centralei termice, încălzirea făcându-se cu calorifere electrice.  În acest corp se află 5 săli de clasă (una pentru grădiniţă), bibliotecă, sală de informatică dotată cu 10 calculatoare neracordate la internet. Cel de-al doilea corp de şcoală a fost construit între anii 2006-2008, având 3 săli de clasă spaţioase, dotate cu mobilier nou, cu tâmplărie termopan, 1 cancelarie, hol, spaţiu de depozitare pentru programul guvernamental “lapte şi corn”. Şcoala dispune de un calculator conectat la Internet prin programul “Economia Bazată pe Cunoaştere”, copiator şi imprimantă. Când timpul este favorabil, elevii sunt transportaţi cu microbuzul şcolii intrat în dotarea Primăriei în anul 2008, fiind însoţiţi permanent de către un cadru didactic.

Şcolile cu clasele I –IV După Măgura şi Poiana Stoichii, sunt situate la 8 km. fiecare de Şcoala Vintileasca, în satele cele mai izolate ale comunei. Şcoala din satul După Magura a fost înfiinţată în anul 1940, iar cea din satul Poiana Stoichii în anul 1965. Clădirile sunt vechi, cu câte o singură sală de clasă, dotate din anul 2007 cu mobilier nou şi câte un calculator fiecare, în care învaţă simultan clasele I – IV.

Grădiniţa Vintileasca, este situată în centrul comunei şi funcţionează într-o sală de clasă veche, cu hol, fiind dotată cu mobilier nou.

Grădiniţa Neculele, este situată în satul Neculele, la 2 km. de Şcoala Vintileasca, pe partea stăngă a DN. 2. Aceasta este o construcţie nouă, realizată pe baza unui proiect iniţiat de Primăria Vintileasca în anul 2006 şi finalizat în 2009. Clădirea are tâmplărie PVC, hol, sală de clasă dotată cu mobilier şi material didactic corespunzător.

Grădiniţa Bahnele, îşi desfăşoară activitatea în spaţiul Şcolii Bahnele, are sală de clasă dotată cu mobilier nou, hol, inrare separată, dar grup sanitar în comun cu al şcolii.

Grădiniţele Bahnele de Jos şi Tănăsari, situate în satele cu acela-şi nume, nu au clădiri proprii, ele funcţionând în spaţii în îchiriate de la particulari.

Prof. Sorin Pantelimon